Aseară am conștientizat faptul că voi muri, că voi trece în neființă, că nu voi mai fi, că.. se va sfârși! Iar gândul ăsta mă-ngrozește.
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu