Acum..

... sunt pătrunsă de o stare inefabilă de bucurie.

Probabil pentru că am reluat legătura cu o prietenă, probabil pentru că abia acum, după ce am schimbat un mail cu ea, mi-a dat seama cât de mult mi-a lipsit și că ea ocupa un loc destul de important acolo, pentru mine.

Viața asta e ciudată al naibii! Numai după ce pierzi pe cine ajungi să-l apreciezi cu adevărat. 

"viața.." - da, iată tendința mea de a căuta un țap ispășitor, când adevărul este clar că eu sunt responsabilă pentru toate acțiunile.

În orice caz, am început să scriu postarea asta pentu că vreau să transmit următorul mesaj "Paula, nu știu dacă citești asta, sau dacă vei citi vreodată chestia asta, dar să știi că mi-ai lipsit, mi-ai lipsit nespus de mult!"

Să scriu asta, și să transmit cele mai sincere mulțumiri domnului profesor R. N. pentru că a acceptat să mă ajute să-mi scriu licența - asta în ciuda faptului că eu nu urmez cursurile facultății la care dumnealui profesează!

Că veni vorba de asta, e pur și simplu admirabil că mai există oameni pe lumea asta care își încarcă programul cu niște indivizi - gen eu - de dragul științei, cunoașterii, sau poate chiar și din simpla dorință de a ajuta.

Sinceră să fiu, nu-mi pot închipui niciun profesor de la facultatea mea dispuși să facă ceea ce a făcut domnul N. Dar asta nu mai contează. Ideea este că există și altfel de oameni pe lumea asta iar eu sunt una dintre puținii norocoși de a da peste astfel de oameni. :-)

Eu am mai zis-o o dată, și o voi repeta, it's simply too good to be me! ;-)

Cold blooded

Am observat că sunt și tind să devin tot mai rece cu cei din jurul meu. Și partea cea mai dură este că eu am vrut să fiu așa. Nu știu de ce, dar de când am început liceul, apoi facultatea, s-au infiltrat în mine ideea și convingerea că cei ce sunt mai reci, mai distanți și, eventual, mai apatici, sunt cei care au mai puțin de pierdut - nu neapărat mai mult de câștigat.
Și am zis că prefer să fiu un om de genul acela, pentru că aș putea fi mai fericită. Am avut convingerea asta, încă din liceu, repet.

Acum am mai crescut, am trecut prin unele lucruri, am văzut altele, și nu mai am aceeași convingere. Din contra, cred că ai mai multe de pierdut dacă ești așa cum am descris mai sus. Nu te poți atașa de oameni, nu te poți îndrăgosti nebunește, nu îți poți pierde capul, iar viața privită și luată prin prisma rațiunii nu-i întocmai roz, chiar nu e!

Mereu se ridică un mare semn de întrebare când aud cele două cuvinte magice "Te iubesc!". Bine că nu mi le-a spus nimeni până acum... Dar dacă se va ivi vreodată să mi le spună cineva cred că m-aș uita foarte ciudat la el.
Sau alte aforisme precum "ești cel mai bun prieten al meu", "ești tot de ceea ce am nevoie" etc, etc, etc.. Teoretic, le înțeleg, și m-am surprins mimându-le în anumite situații, dar nu am înțeles în sinea mea ce am vrut eu să zic, de fapt.

E complicat, mă depășește.. Le știam și le simțeam când eram copil, apoi nu știu ce s-a întâmplat, nu știu de ce am avut eu ideile alea, și cum am lăsat totul să se năruiască..
Într-un fel sunt mândră de mine că am reușit să-mi duc proiectul la capăt, că am reușit să fiu exact așa cum am vrut eu acum 5 ani. Însă, repet, anumite lucruri s-au schimbat, nu mai sunt la fel, și nici circumstanțele nu mai sunt ce au fost. Cred că am, simt, niște urme de regret în mine.

De ce ne este, totuși, frică să pierdem? Mai ales într-o relație? Fie ea de amiciție, prietenie, sau iubire?