Am observat că sunt și tind să devin tot mai rece cu cei din jurul meu. Și partea cea mai dură este că eu am vrut să fiu așa. Nu știu de ce, dar de când am început liceul, apoi facultatea, s-au infiltrat în mine ideea și convingerea că cei ce sunt mai reci, mai distanți și, eventual, mai apatici, sunt cei care au mai puțin de pierdut - nu neapărat mai mult de câștigat.
Și am zis că prefer să fiu un om de genul acela, pentru că aș putea fi mai fericită. Am avut convingerea asta, încă din liceu, repet.
Acum am mai crescut, am trecut prin unele lucruri, am văzut altele, și nu mai am aceeași convingere. Din contra, cred că ai mai multe de pierdut dacă ești așa cum am descris mai sus. Nu te poți atașa de oameni, nu te poți îndrăgosti nebunește, nu îți poți pierde capul, iar viața privită și luată prin prisma rațiunii nu-i întocmai roz, chiar nu e!
Mereu se ridică un mare semn de întrebare când aud cele două cuvinte magice "Te iubesc!". Bine că nu mi le-a spus nimeni până acum... Dar dacă se va ivi vreodată să mi le spună cineva cred că m-aș uita foarte ciudat la el.
Sau alte aforisme precum "ești cel mai bun prieten al meu", "ești tot de ceea ce am nevoie" etc, etc, etc.. Teoretic, le înțeleg, și m-am surprins mimându-le în anumite situații, dar nu am înțeles în sinea mea ce am vrut eu să zic, de fapt.
E complicat, mă depășește.. Le știam și le simțeam când eram copil, apoi nu știu ce s-a întâmplat, nu știu de ce am avut eu ideile alea, și cum am lăsat totul să se năruiască..
Într-un fel sunt mândră de mine că am reușit să-mi duc proiectul la capăt, că am reușit să fiu exact așa cum am vrut eu acum 5 ani. Însă, repet, anumite lucruri s-au schimbat, nu mai sunt la fel, și nici circumstanțele nu mai sunt ce au fost. Cred că am, simt, niște urme de regret în mine.
De ce ne este, totuși, frică să pierdem? Mai ales într-o relație? Fie ea de amiciție, prietenie, sau iubire?
Și am zis că prefer să fiu un om de genul acela, pentru că aș putea fi mai fericită. Am avut convingerea asta, încă din liceu, repet.
Acum am mai crescut, am trecut prin unele lucruri, am văzut altele, și nu mai am aceeași convingere. Din contra, cred că ai mai multe de pierdut dacă ești așa cum am descris mai sus. Nu te poți atașa de oameni, nu te poți îndrăgosti nebunește, nu îți poți pierde capul, iar viața privită și luată prin prisma rațiunii nu-i întocmai roz, chiar nu e!
Mereu se ridică un mare semn de întrebare când aud cele două cuvinte magice "Te iubesc!". Bine că nu mi le-a spus nimeni până acum... Dar dacă se va ivi vreodată să mi le spună cineva cred că m-aș uita foarte ciudat la el.
Sau alte aforisme precum "ești cel mai bun prieten al meu", "ești tot de ceea ce am nevoie" etc, etc, etc.. Teoretic, le înțeleg, și m-am surprins mimându-le în anumite situații, dar nu am înțeles în sinea mea ce am vrut eu să zic, de fapt.
E complicat, mă depășește.. Le știam și le simțeam când eram copil, apoi nu știu ce s-a întâmplat, nu știu de ce am avut eu ideile alea, și cum am lăsat totul să se năruiască..
Într-un fel sunt mândră de mine că am reușit să-mi duc proiectul la capăt, că am reușit să fiu exact așa cum am vrut eu acum 5 ani. Însă, repet, anumite lucruri s-au schimbat, nu mai sunt la fel, și nici circumstanțele nu mai sunt ce au fost. Cred că am, simt, niște urme de regret în mine.
De ce ne este, totuși, frică să pierdem? Mai ales într-o relație? Fie ea de amiciție, prietenie, sau iubire?
