duminică, 23 octombrie 2011
"Lilac Wine" by Jeff Buckley
I lost myself on a cool damp night
I gave myself in that misty light (small g)
Was hypnotized by a strange delight
Under a lilac tree
I made wine from the lilac tree
Put my heart in its recipe
It makes me see what I want to see (may be better to say "What I wanted to see"
and be what I want to be
When I think more than I want to think
I do things I never should do
I drink much more than I ought to drink
Because it brings me back you...
Lilac wine is sweet and heady, like my love
Lilac wine, I feel unsteady, like my love
Listen to me... I cannot see clearly
Isn't that she coming to me nearly here? (is coming)
Lilac wine is sweet and heady, where's my love?
Lilac wine, I feel unsteady, where's my love?
Listen to me, why is everything so hazy?
Isn't that she, or am I just going crazy, dear?
Lilac Wine, I feel unready for my love,
feel unready for my love.
joi, 24 martie 2011
I LOVE YOU
Clipulețul ăsta e absolut genial; mai expresiv de atât nu putea fi reprezentată bătălia din sinea noastră. Awww.... I LOVE YOU (mom)! :)))
marți, 22 martie 2011
luni, 21 martie 2011
Oameni
Astăzi am avut parte de două experiențe care mi-au arătat că:
1. chiar sunt o tipă sociabilă
2. sunt deschisă la nou
3. sunt deschisă la provocări
4. sunt dispusă să fac niște modificări radicale
5. știu să zic "nu", și să rămână "NU"
și 6. (ăsta e bonus) câteodată o dau rău de tot în bară cu finanțele.
later update 7. oamenii din jurul meu îs plictisitori; am nevoie să schimb peisajul.
De asemenea, am o listă de chestii de făcut în 60 de zile. Vă voi ține la curent cu toate. :)
S-ar putea să mai apelez la ajutor, poate chiar de unde nu s-ar aștepta nimeni, dar voi face asta. Așa că așteptați-vă oricând la un buzz din partea mea.
Lista o voi dezvălui pe măsură ce o voi duce la bun sfârșit.
Asibaris vă salută! :-)
the smiths - how soon is now.. de robertjgunn
1. chiar sunt o tipă sociabilă
2. sunt deschisă la nou
3. sunt deschisă la provocări
4. sunt dispusă să fac niște modificări radicale
5. știu să zic "nu", și să rămână "NU"
și 6. (ăsta e bonus) câteodată o dau rău de tot în bară cu finanțele.
later update 7. oamenii din jurul meu îs plictisitori; am nevoie să schimb peisajul.
De asemenea, am o listă de chestii de făcut în 60 de zile. Vă voi ține la curent cu toate. :)
S-ar putea să mai apelez la ajutor, poate chiar de unde nu s-ar aștepta nimeni, dar voi face asta. Așa că așteptați-vă oricând la un buzz din partea mea.
Lista o voi dezvălui pe măsură ce o voi duce la bun sfârșit.
Asibaris vă salută! :-)
the smiths - how soon is now.. de robertjgunn
sâmbătă, 19 martie 2011
Acasă
Nicio melodie nu reușește să reprezinte atât de bine și frumos, să-i zic așa, ce-a de-a doua înțărcare a noastră, aceea de plecare de acasă în ideea de a ne urma visele, de a ne îndeplini scopurile, și probabil de a ne face și noi propria noastră casă.
Pe de altă parte, "this is the only place I feel at home"; casa copilăriei făurită din piatră, cu dușumeaua din lemn și încărcată de amintiri frumoase. Cum să uit nopțile alea de vară..? :-) Cum aș putea uita discuțiile acelea constructive pe care le-am purtat împreuna și care au format ceea ce am ajuns eu astăzi? Mai recent, cum aș putea uita Vama?!
Adevărul este că, fără-ndoială, acasă este acolo unde îți sunt prietenii și familia.
Casa mea nu mai este, însă voi mai sunteți, și probabil de asta nici nu-i duc lipsa atât de mult.
Melodia asta este pentru: Adi, Adi, Alex, Andreea, Andrei, Bogdan, Corina, Cristi, Edi, Mihai, Paul și Paula. Vă mulțumesc că mi-ați făcut viața mai frumoasă. :-)
Pe de altă parte, "this is the only place I feel at home"; casa copilăriei făurită din piatră, cu dușumeaua din lemn și încărcată de amintiri frumoase. Cum să uit nopțile alea de vară..? :-) Cum aș putea uita discuțiile acelea constructive pe care le-am purtat împreuna și care au format ceea ce am ajuns eu astăzi? Mai recent, cum aș putea uita Vama?!
Adevărul este că, fără-ndoială, acasă este acolo unde îți sunt prietenii și familia.
Casa mea nu mai este, însă voi mai sunteți, și probabil de asta nici nu-i duc lipsa atât de mult.
Melodia asta este pentru: Adi, Adi, Alex, Andreea, Andrei, Bogdan, Corina, Cristi, Edi, Mihai, Paul și Paula. Vă mulțumesc că mi-ați făcut viața mai frumoasă. :-)
vineri, 18 martie 2011
Mai țineți minte..
.. când ați ascultat și văzut prima dată clipul de la melodia "Bachelorette", Bjork?
Eu da. Eram mică, probabil în clasa întâi, sau a doua. Și eram complet absorbită de videoclip și de vocea purternică a islandezei. Ca să fiu complet francă, nici la ora actuală nu înțeleg clipul întru totul (am eu așa o impresie că transmite multe mai multe decât cred), dar la momentul respectiv, mică fiind, impactul produs a fost acela de respingere a "faimei". Aveam impresia că voi fi și eu, la rându-mi, înghițită de iederă; iar cale de întoarcere nu mai părea să fie..
Desigur, ce știam eu că existau și niște versuri care, împreună cu videoclipul, exprimă mult mai multe!
Acum ceea ce înțeleg este iubirea dintre două persoane atât de diferite... O fată nesigură, poate lipsită de experiență, hipnotizată de șarmul și voința puternică a unui bărbat, care, desigur, profită de aceste minusuri ale sale. Dar pe ea nu o deranjează lucrurile astea.. Nu, pentru că știe că, fără ea, el este pierdut.
Eu da. Eram mică, probabil în clasa întâi, sau a doua. Și eram complet absorbită de videoclip și de vocea purternică a islandezei. Ca să fiu complet francă, nici la ora actuală nu înțeleg clipul întru totul (am eu așa o impresie că transmite multe mai multe decât cred), dar la momentul respectiv, mică fiind, impactul produs a fost acela de respingere a "faimei". Aveam impresia că voi fi și eu, la rându-mi, înghițită de iederă; iar cale de întoarcere nu mai părea să fie..
Desigur, ce știam eu că existau și niște versuri care, împreună cu videoclipul, exprimă mult mai multe!
Acum ceea ce înțeleg este iubirea dintre două persoane atât de diferite... O fată nesigură, poate lipsită de experiență, hipnotizată de șarmul și voința puternică a unui bărbat, care, desigur, profită de aceste minusuri ale sale. Dar pe ea nu o deranjează lucrurile astea.. Nu, pentru că știe că, fără ea, el este pierdut.
I'm a fountain of blood
In the shape of a girl
You're the bird on the brim
Hypnotised by the Whirl
Drink me, make me feel real
Wet your beak in the stream
Game we're playing is life
Love is a two way dream
Leave me now, return tonight
Tide will show you the way
If you forget my name
You will go astray
Like a killer whale
Trapped in a bay
I'm a path of cinders
Burning under your feet
You're the one who walks me
I'm your one way street
I'm a whisper in water
Secret for you to hear
You are the one who grows distant
When I beckon you near
Leave me now, return tonight
The tide will show you the way
If you forget my name
You will go astray
Like a killer whale
Trapped in a bay
I'm a tree that grows hearts
One for each that you take
You're the intruder hand
I'm the branch that you break
Hum-yeah!
joi, 17 martie 2011
Și a trecut...
...15 martie adică.
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
duminică, 6 martie 2011
"... să vrei să fii o maimuță din motive pe care nici măcar maimuța nu-i în stare să și le explice."
Aseară am conștientizat faptul că voi muri, că voi trece în neființă, că nu voi mai fi, că.. se va sfârși! Iar gândul ăsta mă-ngrozește.
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
vineri, 28 ianuarie 2011
Eu nu pot zbura
Mă uitam în dimineața aceasta la un porumbel.
Se plimba în cerc căutând ceva - cel mai probabil de mâncare. A văzut că nu-i de el, că nu e nimic, sau că nu-i place, și pe cale de consecință, și-a luat zborul.
În gândul meu "Tu poți zbura.."
Se plimba în cerc căutând ceva - cel mai probabil de mâncare. A văzut că nu-i de el, că nu e nimic, sau că nu-i place, și pe cale de consecință, și-a luat zborul.
În gândul meu "Tu poți zbura.."
miercuri, 26 ianuarie 2011
Iar mi-am adus aminte de tine.
Da, încă nu-mi convine că ai plecat, că nu mai ești, că n-ai să te mai întorci.
Îmi e dor de nopțile în care veneai la noi acasă și stăteam de vorbă până târziu, împreună cu Adiță, chiar dacă el stătea mai mult cu noi din cauza calculatorului, și deodată ne trezeam cu mama în cameră, că eu aveam a doua zi ore de la 7:30 iar tu... nah, nu mă lăsai să dorm.
Subiectele noastre preferate: fetele, băieții și ce-o să ne facem noi când vom fi mari! Eh, fiecare cu visul lui, dar în toate eu eram mâna ta dreaptă, și vice versa.
Zi și tu, cum să nu mi se facă dor de tine? Cum că nu mă gândesc la tine?
Of, îți simt lipsa, și nu numai eu, ci toată lumea care a știut ce fel de om ești.
S-au făcut aproape 2 ani.
Eu tot n-am trecut peste.
Da, încă nu-mi convine că ai plecat, că nu mai ești, că n-ai să te mai întorci.
Îmi e dor de nopțile în care veneai la noi acasă și stăteam de vorbă până târziu, împreună cu Adiță, chiar dacă el stătea mai mult cu noi din cauza calculatorului, și deodată ne trezeam cu mama în cameră, că eu aveam a doua zi ore de la 7:30 iar tu... nah, nu mă lăsai să dorm.
Subiectele noastre preferate: fetele, băieții și ce-o să ne facem noi când vom fi mari! Eh, fiecare cu visul lui, dar în toate eu eram mâna ta dreaptă, și vice versa.
Zi și tu, cum să nu mi se facă dor de tine? Cum că nu mă gândesc la tine?
Of, îți simt lipsa, și nu numai eu, ci toată lumea care a știut ce fel de om ești.
S-au făcut aproape 2 ani.
Eu tot n-am trecut peste.
luni, 24 ianuarie 2011
Pe zi ce trece, aflu tot mai multe
Ieri învățam de zor pentru examentul de azi până când îmi sună telefonul.
"Edi!"... :D
"Da, spune!"
"Băi, caută melodia 'The Sage' de la Emerson Lake & Palmer."
"Hm... Emerson Lake & Palmer zici?"
"Aha.."
"Okay!"
Caut eu melodia, o ascult, dar, desigur, din cauza stresului, chiar nu am reușit să pătrund melodia în niciun fel; practic, am trecut prin ea ca Vodă prin lobodă...
Cinci minute mai târziu iar mă sună Edi:
"Ei, cum a fost?"
"Uhm.. da, a fost drăguță piesa!"
"Hm, ai pățit ceva?"
"Nu, nimic, îs doar agitată și stresată că am mâine un examen ..[asta e momentul în care îi povestesc eu despre cât de varză sunt la examenele orale etc.]... De aia, nici nu am reușit să mă bucur și să absorb melodia."
"Aha, asta explică multe. De obicei te ești mult mai entuziasmată când vine vorba de melodii de genul ăsta. De aia te-am și sunat, știam că o să-ți placă."
... astăzi mi-am adus aminte de ce mi-a zis Edi "de obicei ești mai entuziasmată când vine vorba de melodii de genul ăsta" și îmi vine să zâmbesc continuu pentru că prietenia este, într-adevăr, ceva de neprețuit! Oameni care cunosc tot felul de nimicuri despre tine, gen că-ți place să descoperi melodii noi, sau că îți place să ieși noaptea, că... nu știu, chestii de genul ăsta. Și că mai și țin cont de ele, și că se gândesc la tine când dau peste ceva ce știu că ție-ți place. E minunat! :-)
Și pentru toți prietenii din lumea asta, vă prezint Emerson Lake & Palmer:
Asibaris vă salută! :-)
"Edi!"... :D
"Da, spune!"
"Băi, caută melodia 'The Sage' de la Emerson Lake & Palmer."
"Hm... Emerson Lake & Palmer zici?"
"Aha.."
"Okay!"
Caut eu melodia, o ascult, dar, desigur, din cauza stresului, chiar nu am reușit să pătrund melodia în niciun fel; practic, am trecut prin ea ca Vodă prin lobodă...
Cinci minute mai târziu iar mă sună Edi:
"Ei, cum a fost?"
"Uhm.. da, a fost drăguță piesa!"
"Hm, ai pățit ceva?"
"Nu, nimic, îs doar agitată și stresată că am mâine un examen ..[asta e momentul în care îi povestesc eu despre cât de varză sunt la examenele orale etc.]... De aia, nici nu am reușit să mă bucur și să absorb melodia."
"Aha, asta explică multe. De obicei te ești mult mai entuziasmată când vine vorba de melodii de genul ăsta. De aia te-am și sunat, știam că o să-ți placă."
... astăzi mi-am adus aminte de ce mi-a zis Edi "de obicei ești mai entuziasmată când vine vorba de melodii de genul ăsta" și îmi vine să zâmbesc continuu pentru că prietenia este, într-adevăr, ceva de neprețuit! Oameni care cunosc tot felul de nimicuri despre tine, gen că-ți place să descoperi melodii noi, sau că îți place să ieși noaptea, că... nu știu, chestii de genul ăsta. Și că mai și țin cont de ele, și că se gândesc la tine când dau peste ceva ce știu că ție-ți place. E minunat! :-)
Și pentru toți prietenii din lumea asta, vă prezint Emerson Lake & Palmer:
Asibaris vă salută! :-)
vineri, 21 ianuarie 2011
Alte descoperiri :-)
Când sunt liberă și am posibilitatea de a căuta și asculta muzici noi, ghici ce, n-o fac!
Când nu am timp, pfoai, dau de tot felul de minunății, de niște chestii care mi se par UAU!!!! și îmi vine să caut cât mai multe chestii.
Păi în perioada asta de stresiune am ascultat muzică nouă, fraților! Eu care mă plafonasem de-a dreptul, eu care ce-mi pica din youtube digeram. Acum îs mai cu moț.. Of, of, of! :-)
În fine, am descoperit pe Anthony and the Johnsons. Mie mi s-a părut numele cunoscut, apoi am pus prima melodie care a apărut pe youtube când am dat search și mi s-a părut și stilul recognoscibil. Băi, al naibii, știam eu că au făcut ei un soundtrack. Și așa era! Dar nu al filmului la care mă gândisem inițial.
Bine că am dat peste melodia "Bird Gehrl" și mi-am adus imediat aminte de scena din "V for Vendetta".. Ah, superb film! L-am văzut de ț ori până acum, și m-aș mai uita de altele ț!
Iată și melodia cu niște scene din film:
Dar asta este melodia care îmi place mie în mod deosebit :D
Și de la prima, prima melodie, de la primele acorduri, de când i-am auzit glasul solistului pentru prima oară, mi-am adus aminte de Me'Shell :-)
Hehe, this brings back memories. Bad memories even :))
Asibaris vă salută!
Când nu am timp, pfoai, dau de tot felul de minunății, de niște chestii care mi se par UAU!!!! și îmi vine să caut cât mai multe chestii.
Păi în perioada asta de stresiune am ascultat muzică nouă, fraților! Eu care mă plafonasem de-a dreptul, eu care ce-mi pica din youtube digeram. Acum îs mai cu moț.. Of, of, of! :-)
În fine, am descoperit pe Anthony and the Johnsons. Mie mi s-a părut numele cunoscut, apoi am pus prima melodie care a apărut pe youtube când am dat search și mi s-a părut și stilul recognoscibil. Băi, al naibii, știam eu că au făcut ei un soundtrack. Și așa era! Dar nu al filmului la care mă gândisem inițial.
Bine că am dat peste melodia "Bird Gehrl" și mi-am adus imediat aminte de scena din "V for Vendetta".. Ah, superb film! L-am văzut de ț ori până acum, și m-aș mai uita de altele ț!
Iată și melodia cu niște scene din film:
Dar asta este melodia care îmi place mie în mod deosebit :D
Și de la prima, prima melodie, de la primele acorduri, de când i-am auzit glasul solistului pentru prima oară, mi-am adus aminte de Me'Shell :-)
Hehe, this brings back memories. Bad memories even :))
Asibaris vă salută!
joi, 20 ianuarie 2011
Sesiune
Primul examen s-a terminat, cu bine chiar. :-) Chiar sunt bucuroasă că am terminat-o cu Shoah-ul.. Și mulți alții ca mine, desigur! :))
Acum urmează un week-end de coșmar și apoi o săptămână de coșmar. Nu știu ce i-a apucat anul ăsta pe profesori, dar toți au avut câte un proiect pentru noi, TOȚI!
Și n-am nimic împotrivă, dar deadline-ul e cam același pentru fiecare curs și unii se mai trezesc să ne dea temele cu o săptămână înainte. Foarte tare!
"Luați de aici teme, copii, că este cafea destulă!"
Și melodia zilei de azi:
Acum urmează un week-end de coșmar și apoi o săptămână de coșmar. Nu știu ce i-a apucat anul ăsta pe profesori, dar toți au avut câte un proiect pentru noi, TOȚI!
Și n-am nimic împotrivă, dar deadline-ul e cam același pentru fiecare curs și unii se mai trezesc să ne dea temele cu o săptămână înainte. Foarte tare!
"Luați de aici teme, copii, că este cafea destulă!"
Și melodia zilei de azi:
miercuri, 19 ianuarie 2011
PS
Melodia asta este PIZ-DĂ!
Later update:
Ador când găsesc tot felul de linkulețe de-ale mele împrăștiate prin toate colțurile internetului și când dau click găsesc mereu altceva, chiar ceva de care am uitat - ca melodia aceasta, de exemplu! E absolut minunat! :-)
Later update:
Ador când găsesc tot felul de linkulețe de-ale mele împrăștiate prin toate colțurile internetului și când dau click găsesc mereu altceva, chiar ceva de care am uitat - ca melodia aceasta, de exemplu! E absolut minunat! :-)
Descoperiri
Astăzi am descoperit că:
1. și drojdia are termen de garanție.
Eh, tot mi-a crescut aluatul :)).
2. știu să-mi administrez foarte bine banii
3. îmi place Robert Plant
Robert Plant - Monkey
Asculta mai multe audio diverse
4. mi-am uitat pașaportul acasă
5. am nevoie cruntă să interacționez cu o persoană - oarecare, nu cineva anume!
Fin!
1. și drojdia are termen de garanție.
Eh, tot mi-a crescut aluatul :)).
2. știu să-mi administrez foarte bine banii
3. îmi place Robert Plant
Robert Plant - Monkey
Asculta mai multe audio diverse
4. mi-am uitat pașaportul acasă
5. am nevoie cruntă să interacționez cu o persoană - oarecare, nu cineva anume!
Fin!
duminică, 9 ianuarie 2011
De început de an.. :-)
Și a venit 2011. Yey!
Reflectând asupra celor ce au fost, am evoluat, iar ăsta-i un gând care mă-ncântă de numa, numa! Cât de plăcut este să ajungi într-un punct în care trebuie să tragi o linie sub care scrie ceva de genul "+, profit, săgeată-n sus.."! Mda, sunt o pragmatică, ce să-mi faci?
Cine a spus ca o cafea la ora 17 nu este bun? Ba mi se pare că are un gust mai plăcut decât aia de dimineața :)). Eh, ba nu, îi lipsește laptele.. Dar merge și asta neagră.
Deci multe plusuri pe 2010, sper să fie la fel și anul acesta.
Altceva... Hm, îmi place de un băiețandru cu 2 ani mai mic ca mine.
De regulă nu mă interesează vârsta, dar acum e bizar pentru că e mai mic decât mine. De obicei îmi plac ăștia mai mari.
Subiect neinteresant...
M-am apucat de scris pentru licență, ceea ce este incredibil! Acum am și temă, am și ceva articole citite, idei formate, mâine mă duc și la coordonatoare. Miau!
Filme.. nu mai am răbdare să mă uit la filme! :( Și o fi din cauză că mă uit singură, habar n-am! Când îs acasă, de abia aștept să vină seara să mă uit la film cu fratello, și cu prietenul meu la fel, dar când ajung acasă (adică în apartamentul închiriat), meh, parcă nu mai e la fel de fun. Și înainte muream dacă îndrăznea careva să vrea să se uite la film cu mine :))).
Aseară m-am uitat la "Scarface" și mi-a placut. Și acum mi-am promis că nu las sesiunea să-nceapă până nu fac un maraton "The Godfather". Mda, this is a must!
Buuun... muzica! Subiectul meu preferat! :-)
Well, trec printr-o perioadă în care sufletul și urechile mele nu cer altceva decât pian. Hai, pe alocuri câte o chestiuță mai dub, mai dnb, mai jazzy, mai funky, mai whatever. Repet, pe alocuri..
Desigur, ascult Chopin... (sunt atât de previzibilă)
Acum chestie fun! Compozitorii mei preferați sunt Vivaldi și Chopin (în ordinea aceasta) și amândoi sunt Pești :))). How is that not funny?! =))
Carieră. Păi, am stat vreo 2 săptămâni pentru un post de redactor de știri externe la Realitatea. Nu mi-a plăcut. Dar nu mi-a plăcut deloc, deloc! Jurnalismul de tipul ăla clar nu este pentru mine. Trebuia să preiau articole de la BBC, de exemplu, și să le fac eu să arate bine pe sticlă. Și toată noaptea (da, pe tură de noapte) stăteam și beleam ochii în monitorul ăla. Deci, sincer, chiar nu este stilul meu! Eu am nevoie să interacționez cu oamenii, să merg, să cunosc, să mă bag în seamă, să fiu pusă în tot soiul de situații aiurea. Și asta nu este tot! Ar mai fi de adăugat, cum ar fi faptul că fenomenul Gaga era de preferat oricând în fața, eu știu, unui suport polonez pentru aderarea Turciei la UE.. și ar mai fi, dar nu mai contează acum! Bine că nu era absolut nevoie să mă angajez acolo! Bine că sunt suficienți bani încât să duc aici un trai decent. Bine că sunt dintre ăia norocoși care nu trebuie să facă chestii care nu-i plac! Cel mai mult contează, în momentul de față, faptul că am trecut printr-o experiență care m-a învățat mai multe despre mine. Foarte frumos! :-)
Uf, altele.. da, constat că nu mai sunt capabilă să scriu de una singură fără o nenorocită de notă de subsol. E un reflex de-acum. Un obicei, o meteahnă fără de care nu pot avea un articol, sau un nenorocit de eseu propriu. Și, sincer, îmi pare rău! Din dorința de a face bine la facultate, am scăpat un lucru esențial pe drum, adică Creativitatea. Sper să o recapăt, chiar țineam mult la ea.
Acum am descoperit o variantă de Vivaldi care m-a dat pe spate! Am vrut să le uploadez pe trilulilu, dar nu suportă flacurile. :( Dar este fix acel Vivaldi pe care mi l-am închipuit eu, fără înloriturile eu știu cărui ansamblu, gen Europa Galante (cică ei îs 'ăi mai tari la cântat Vivaldi. Or fi..)
Dacă mai aveți vreme, luați de aici ;-):
Ne vedem la Paști! :)))
Reflectând asupra celor ce au fost, am evoluat, iar ăsta-i un gând care mă-ncântă de numa, numa! Cât de plăcut este să ajungi într-un punct în care trebuie să tragi o linie sub care scrie ceva de genul "+, profit, săgeată-n sus.."! Mda, sunt o pragmatică, ce să-mi faci?
Cine a spus ca o cafea la ora 17 nu este bun? Ba mi se pare că are un gust mai plăcut decât aia de dimineața :)). Eh, ba nu, îi lipsește laptele.. Dar merge și asta neagră.
Deci multe plusuri pe 2010, sper să fie la fel și anul acesta.
Altceva... Hm, îmi place de un băiețandru cu 2 ani mai mic ca mine.
De regulă nu mă interesează vârsta, dar acum e bizar pentru că e mai mic decât mine. De obicei îmi plac ăștia mai mari.
Subiect neinteresant...
M-am apucat de scris pentru licență, ceea ce este incredibil! Acum am și temă, am și ceva articole citite, idei formate, mâine mă duc și la coordonatoare. Miau!
Filme.. nu mai am răbdare să mă uit la filme! :( Și o fi din cauză că mă uit singură, habar n-am! Când îs acasă, de abia aștept să vină seara să mă uit la film cu fratello, și cu prietenul meu la fel, dar când ajung acasă (adică în apartamentul închiriat), meh, parcă nu mai e la fel de fun. Și înainte muream dacă îndrăznea careva să vrea să se uite la film cu mine :))).
Aseară m-am uitat la "Scarface" și mi-a placut. Și acum mi-am promis că nu las sesiunea să-nceapă până nu fac un maraton "The Godfather". Mda, this is a must!
Buuun... muzica! Subiectul meu preferat! :-)
Well, trec printr-o perioadă în care sufletul și urechile mele nu cer altceva decât pian. Hai, pe alocuri câte o chestiuță mai dub, mai dnb, mai jazzy, mai funky, mai whatever. Repet, pe alocuri..
Desigur, ascult Chopin... (sunt atât de previzibilă)
Acum chestie fun! Compozitorii mei preferați sunt Vivaldi și Chopin (în ordinea aceasta) și amândoi sunt Pești :))). How is that not funny?! =))
Carieră. Păi, am stat vreo 2 săptămâni pentru un post de redactor de știri externe la Realitatea. Nu mi-a plăcut. Dar nu mi-a plăcut deloc, deloc! Jurnalismul de tipul ăla clar nu este pentru mine. Trebuia să preiau articole de la BBC, de exemplu, și să le fac eu să arate bine pe sticlă. Și toată noaptea (da, pe tură de noapte) stăteam și beleam ochii în monitorul ăla. Deci, sincer, chiar nu este stilul meu! Eu am nevoie să interacționez cu oamenii, să merg, să cunosc, să mă bag în seamă, să fiu pusă în tot soiul de situații aiurea. Și asta nu este tot! Ar mai fi de adăugat, cum ar fi faptul că fenomenul Gaga era de preferat oricând în fața, eu știu, unui suport polonez pentru aderarea Turciei la UE.. și ar mai fi, dar nu mai contează acum! Bine că nu era absolut nevoie să mă angajez acolo! Bine că sunt suficienți bani încât să duc aici un trai decent. Bine că sunt dintre ăia norocoși care nu trebuie să facă chestii care nu-i plac! Cel mai mult contează, în momentul de față, faptul că am trecut printr-o experiență care m-a învățat mai multe despre mine. Foarte frumos! :-)
Uf, altele.. da, constat că nu mai sunt capabilă să scriu de una singură fără o nenorocită de notă de subsol. E un reflex de-acum. Un obicei, o meteahnă fără de care nu pot avea un articol, sau un nenorocit de eseu propriu. Și, sincer, îmi pare rău! Din dorința de a face bine la facultate, am scăpat un lucru esențial pe drum, adică Creativitatea. Sper să o recapăt, chiar țineam mult la ea.
Acum am descoperit o variantă de Vivaldi care m-a dat pe spate! Am vrut să le uploadez pe trilulilu, dar nu suportă flacurile. :( Dar este fix acel Vivaldi pe care mi l-am închipuit eu, fără înloriturile eu știu cărui ansamblu, gen Europa Galante (cică ei îs 'ăi mai tari la cântat Vivaldi. Or fi..)
Dacă mai aveți vreme, luați de aici ;-):
Ne vedem la Paști! :)))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)