...15 martie adică.
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu