Clipulețul ăsta e absolut genial; mai expresiv de atât nu putea fi reprezentată bătălia din sinea noastră. Awww.... I LOVE YOU (mom)! :)))
joi, 24 martie 2011
marți, 22 martie 2011
luni, 21 martie 2011
Oameni
Astăzi am avut parte de două experiențe care mi-au arătat că:
1. chiar sunt o tipă sociabilă
2. sunt deschisă la nou
3. sunt deschisă la provocări
4. sunt dispusă să fac niște modificări radicale
5. știu să zic "nu", și să rămână "NU"
și 6. (ăsta e bonus) câteodată o dau rău de tot în bară cu finanțele.
later update 7. oamenii din jurul meu îs plictisitori; am nevoie să schimb peisajul.
De asemenea, am o listă de chestii de făcut în 60 de zile. Vă voi ține la curent cu toate. :)
S-ar putea să mai apelez la ajutor, poate chiar de unde nu s-ar aștepta nimeni, dar voi face asta. Așa că așteptați-vă oricând la un buzz din partea mea.
Lista o voi dezvălui pe măsură ce o voi duce la bun sfârșit.
Asibaris vă salută! :-)
the smiths - how soon is now.. de robertjgunn
1. chiar sunt o tipă sociabilă
2. sunt deschisă la nou
3. sunt deschisă la provocări
4. sunt dispusă să fac niște modificări radicale
5. știu să zic "nu", și să rămână "NU"
și 6. (ăsta e bonus) câteodată o dau rău de tot în bară cu finanțele.
later update 7. oamenii din jurul meu îs plictisitori; am nevoie să schimb peisajul.
De asemenea, am o listă de chestii de făcut în 60 de zile. Vă voi ține la curent cu toate. :)
S-ar putea să mai apelez la ajutor, poate chiar de unde nu s-ar aștepta nimeni, dar voi face asta. Așa că așteptați-vă oricând la un buzz din partea mea.
Lista o voi dezvălui pe măsură ce o voi duce la bun sfârșit.
Asibaris vă salută! :-)
the smiths - how soon is now.. de robertjgunn
sâmbătă, 19 martie 2011
Acasă
Nicio melodie nu reușește să reprezinte atât de bine și frumos, să-i zic așa, ce-a de-a doua înțărcare a noastră, aceea de plecare de acasă în ideea de a ne urma visele, de a ne îndeplini scopurile, și probabil de a ne face și noi propria noastră casă.
Pe de altă parte, "this is the only place I feel at home"; casa copilăriei făurită din piatră, cu dușumeaua din lemn și încărcată de amintiri frumoase. Cum să uit nopțile alea de vară..? :-) Cum aș putea uita discuțiile acelea constructive pe care le-am purtat împreuna și care au format ceea ce am ajuns eu astăzi? Mai recent, cum aș putea uita Vama?!
Adevărul este că, fără-ndoială, acasă este acolo unde îți sunt prietenii și familia.
Casa mea nu mai este, însă voi mai sunteți, și probabil de asta nici nu-i duc lipsa atât de mult.
Melodia asta este pentru: Adi, Adi, Alex, Andreea, Andrei, Bogdan, Corina, Cristi, Edi, Mihai, Paul și Paula. Vă mulțumesc că mi-ați făcut viața mai frumoasă. :-)
Pe de altă parte, "this is the only place I feel at home"; casa copilăriei făurită din piatră, cu dușumeaua din lemn și încărcată de amintiri frumoase. Cum să uit nopțile alea de vară..? :-) Cum aș putea uita discuțiile acelea constructive pe care le-am purtat împreuna și care au format ceea ce am ajuns eu astăzi? Mai recent, cum aș putea uita Vama?!
Adevărul este că, fără-ndoială, acasă este acolo unde îți sunt prietenii și familia.
Casa mea nu mai este, însă voi mai sunteți, și probabil de asta nici nu-i duc lipsa atât de mult.
Melodia asta este pentru: Adi, Adi, Alex, Andreea, Andrei, Bogdan, Corina, Cristi, Edi, Mihai, Paul și Paula. Vă mulțumesc că mi-ați făcut viața mai frumoasă. :-)
vineri, 18 martie 2011
Mai țineți minte..
.. când ați ascultat și văzut prima dată clipul de la melodia "Bachelorette", Bjork?
Eu da. Eram mică, probabil în clasa întâi, sau a doua. Și eram complet absorbită de videoclip și de vocea purternică a islandezei. Ca să fiu complet francă, nici la ora actuală nu înțeleg clipul întru totul (am eu așa o impresie că transmite multe mai multe decât cred), dar la momentul respectiv, mică fiind, impactul produs a fost acela de respingere a "faimei". Aveam impresia că voi fi și eu, la rându-mi, înghițită de iederă; iar cale de întoarcere nu mai părea să fie..
Desigur, ce știam eu că existau și niște versuri care, împreună cu videoclipul, exprimă mult mai multe!
Acum ceea ce înțeleg este iubirea dintre două persoane atât de diferite... O fată nesigură, poate lipsită de experiență, hipnotizată de șarmul și voința puternică a unui bărbat, care, desigur, profită de aceste minusuri ale sale. Dar pe ea nu o deranjează lucrurile astea.. Nu, pentru că știe că, fără ea, el este pierdut.
Eu da. Eram mică, probabil în clasa întâi, sau a doua. Și eram complet absorbită de videoclip și de vocea purternică a islandezei. Ca să fiu complet francă, nici la ora actuală nu înțeleg clipul întru totul (am eu așa o impresie că transmite multe mai multe decât cred), dar la momentul respectiv, mică fiind, impactul produs a fost acela de respingere a "faimei". Aveam impresia că voi fi și eu, la rându-mi, înghițită de iederă; iar cale de întoarcere nu mai părea să fie..
Desigur, ce știam eu că existau și niște versuri care, împreună cu videoclipul, exprimă mult mai multe!
Acum ceea ce înțeleg este iubirea dintre două persoane atât de diferite... O fată nesigură, poate lipsită de experiență, hipnotizată de șarmul și voința puternică a unui bărbat, care, desigur, profită de aceste minusuri ale sale. Dar pe ea nu o deranjează lucrurile astea.. Nu, pentru că știe că, fără ea, el este pierdut.
I'm a fountain of blood
In the shape of a girl
You're the bird on the brim
Hypnotised by the Whirl
Drink me, make me feel real
Wet your beak in the stream
Game we're playing is life
Love is a two way dream
Leave me now, return tonight
Tide will show you the way
If you forget my name
You will go astray
Like a killer whale
Trapped in a bay
I'm a path of cinders
Burning under your feet
You're the one who walks me
I'm your one way street
I'm a whisper in water
Secret for you to hear
You are the one who grows distant
When I beckon you near
Leave me now, return tonight
The tide will show you the way
If you forget my name
You will go astray
Like a killer whale
Trapped in a bay
I'm a tree that grows hearts
One for each that you take
You're the intruder hand
I'm the branch that you break
Hum-yeah!
joi, 17 martie 2011
Și a trecut...
...15 martie adică.
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
Mi-am sărbătorit aniversarea cu prietenii, cu familia, am mâncat, am băut, am râs, am vorbit, ne-am distrat. A fost frumos.
Am primit tot felul de urări de la fel de fel de oameni, cărora le mulțumesc încă o dată pentru faptul că nu m-au uitat, că undeva, cumva, exist pentru ei, chit că poate au nevoie de Facebook să-și amintească de ziua mea ^-^ (glumesc, prieteni, desigur).
Și uite așa cum mi-a zburat mie ziua - trezit, toaletă, mâncat, foit, învățat, scris, muzică, ceva instant messages, ceva telefoane etc. - am ajuns să pun Ludovico Einaudi în playlistul meu. Și cum îl ascultam pe dânsul, mi-am adus aminte că înainte de a-l cunoaște pe fostul, exact pe vremea asta, anul trecut, făceam aceleași lucruri pe care le făceam și acum, cu excepția faptului că Einaudi era complet nou pentru mine.
All in all, I'm single. And you know what? I chose that...
Serios, pentru prima oară, nu mă deranjează. Și nu că aceasta a r fi vreo tentativă disperată de a-mi ridica moralul, doar mi-am dat seama că unii oameni nu sunt făcuți pentru asta la o asemenea vârstă, sau deloc; asta e mai puțin important. Important este, însă, că atâta vreme cât nu plâng pentru nimeni, este perfect.
Ceea ce mă-ndreaptă către următoarele idei. Anume..
..în postarea precedentă plângeam că nu am realizat nimic cu viața mea, iată că tocmai mi-am amintit că ceva tot am realizat. Poate nimic pentru istorie, pentru organizațiile internaționale, pentru drepturile omului, însă pentru mine...
Deși în martie anul trecut făceam fix aceleași lucruri pe care le fac și acum, există mari diferențe (expun sporadic):
1. eram mai superficială
2. aveam nevoie constantă de o prezență umană
3. nu reușeam să-mi suport propria prezență
4. cu siguranță, eram mai prostă
5. nu păstrasem legătura cu niciunul dintre prietenii mei
6. eram mai nefericită
7. nu aveam apartamentul ăsta luminos și spațios
8. nu aveam colegii de apartament perfecți
9. nu eram la fel de stăpână pe emoțiile și cunoștințele mele
10. nu vorbeam deloc cu colegii de facultate
Iar toate astea în martie 2010. Și dacă mă străduiesc, cu siguranță voi găsi mai multe diferențe. Însă astea 10 îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că am evoluat, că nu am stagnat, și că ceva, ceva tot va ieși din viața mea, chiar dacă cu pași mai mici și mai încetiniți.
Important este că, în mare, ca să fiu sinceră, vreau să-i ajut pe cei din jur. De aici în colo e mai mult o problemă de cum voi alege să fac asta? :-)
În continuare, pentru acele zile - apuse, trecute, frumoase, sau urâte - desigur, o dedicație:
duminică, 6 martie 2011
"... să vrei să fii o maimuță din motive pe care nici măcar maimuța nu-i în stare să și le explice."
Aseară am conștientizat faptul că voi muri, că voi trece în neființă, că nu voi mai fi, că.. se va sfârși! Iar gândul ăsta mă-ngrozește.
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
Dar până la moarte, e viața. Consider moartea ca fiind simplă, însă viața n-o văd așa. De fapt, nu ideea că se va sfârși e terifiantă, ci că se va sfârși iar eu nu voi fi făcut nimic.
Peste o săptămână voi împlini 21 de ani, iar în ăștia 21 de ani nu simt că am făcut nimic!
M-am născut într-o zi însorită de martie acum 21 de ani.
Am avut o copilărie, zic eu, normală - mama, tata, mamaia, tataia, vecina, prietena cea mai bună etc...
Cu grădinița a fost o problemă. Nu mi-a plăcut, dar deloc! Țin minte că mă trezisem într-o dimineață foarte furioasă, iar în drum spre grădiniță vorbeam singură și mă tot întrebam "La ce sunt utile blestematele alea de bastoane și linii pe care le desenăm?"
Și, crezând că am avut o mare revelație, m-am întors la jumătatea drumului acasă. Cred că vă închipuiți reația mamei... deloc plăcută!
M-a certat, m-a făcut să mă simt prost, dar tot nu a reușit să mă convingă atunci că a merge la grădiniță este util. În fine, nu știu cât am stat acasă - eu și acum am impresia că am stat cam un an.. - dar știu că mi se făcuse foarte dor de grădiniță, și m-am dus ferm convinsă în septembrie următor.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de asta, probabil pentru că nu m-am considerat niciodată omul atras de cunoaștere, cultură și toate celelalte. Mai degrabă trimite-mă la o plimbare, la un bar cu prietenii, sau ceva de genul.
Toate ca toate, cu tot cu anul pierdut de grădiniță, sau whatever, tot la 6 ani am ajuns în clasa 1.
1-4 au fost niște ani de coșmar. Iar, trezitul de dimineață, încapabilă de a mă concentra la școală, erau, desigur, niște fete foarte deștepte și frumoase în clasă pe care învățătoarea le ridica în slavi. Eu eram mai timidă, mai tăcută, mai bâlbâită, sau mai incoerentă, alea își luaseră lumea-n cap și le cam plăcea să-și bată joc de mine. Acasă când povesteam nu găseam niciun sprijin, eram mai degrabă încurajată să mă descurc de una singură, și așa am și făcut..
Până în clasa a patra, nu mi-a mers. În a patra a venit o nouă învățătoare și odată cu ea geometria, gramatica, geografia și istora. Mimozele nu se descurcau; eu da. Și ia ghiciți pe cine pupau ele-n fund...!? Heh, îs răutăcioasă acum, dar, vorbind cât se poate de serios, faptul că începurserăm chestii practice la școală, și văzând că mă descurc mai bine decât ăi mai buni, m-a ajutat enorm.
Clasele 5-8 - coșmar 5-6, de vis 7-8.
De ce?
Păi în 5-6 nu-mi găseam locul, nu mă înțelegeam cu nimeni din clasă, sau, mai bine zis, nu mă simțeam înțeleasă de nimeni din clasă, erau multi profesori, nu înțelegeam ce vor de la mine, și așa mai departe. Și ce să fac? M-am refugiat în televizor, încercam să fiu glamour, și fabuleux, și normal că nu am reușit decât să fiu printre ultimii 5 de la coadă (ca și medie mă refer), dar pe lânga toate astea, arătam și ca un claun. "Grozav!"
În clasa a șasea am stat imobilizată la pat o lună jumate - o lună efectiv am stat numai la pat, iar 2 săptămâni recuperare. Luna aia cât am stat la pat am primit exact ceea ce-mi doream - mâncare și televizor.
Nu știu dacă mai are rost să spun că mâncarea nu mai avea niciun gust, iar televizorul dădea întruna aceleași lucruri! Atunci am realizat că este o mare diferență între ce ne dorim și de ce avem noi nevoie.
Recuperarea nu am făcut-o oricum și oriunde, am făcut-o la Buziaș, la un centru pentru diabetici și hemofilici (eu fac partea din categoria a doua, oarecum; nuff said). Desigur, nu orice fel de bolnavi erau acolo. Nu, erau copii, majoritatea lăsați acolo de păriți (mai ales că serviciile erau -și cred că încă sunt - gratis). Eu eram singura care era cu mama. Nu știu dacă am realizat atunci, pe cât realizez acum, cât eram eu de privilegiată și norocoasă. Toată lumea se dădea pe lângă ea, îi căutau atenția și probabil afecțiunea ei, sau nu știu ce exact. Cert este că eu dormeam seara cu ea, mă plimbam cu ea și stăteam cu ea la masă.
Acolo am avut și prima mea întâlnire cu un psiholog; m-a pus să desenez un copac și să purtăm o discuție simplă. Concluzia ei - puțin anti-socială, are nevoie să stea mai mult pe lângă oameni, să comunice și toate nebuniile celelalte; ah, și mai puțin cu părinții. Se pare că mă țineau prea bine în lesă (deși eu nu am simțit asta, sinceră să fiu, chit că înainte de a face orice trebuia să îi cer voie mamei).
Da, și a propos de asta, m-a dus o dată la un homeopat pentru că eram prea cuminte, nu ziceam nimic, ziceam ca mama. Nu mă exprimam în niciun fel. Dacă ea zicea că-i neagră, cu toate că era albă, eu tot neagră ziceam, iar asta nu-i plăcea mamei. Și m-a dus la un medic homeopat, și mi-a dat niște pastile și chipurile am început să-mi dau și eu cu părerea.
Adevărul este că mie mereu mi-a fost oarecum frică de mama, iar chestia asta a avut efecte serioase asupra mea, conform marilor specialiști. Eu zic că nu mi-a fost dat să fiu "special" în vreun fel și cu asta basta; ce să-i mai fac acu'?
Mergând mai departe... clasele 7-8. De ce mi-au plăcut? Pentru că eram mai deșteaptă, pentru că înțelegeam lucrurile care se petreceau în jurul meu, pentru că aveam prieteni mai nou și că aveam chestiile mele - muzica, cărțile și filmele care au venit odată cu un nou calculator și cu înțelegerea mai profundă a informaticii, internetului etc. Da, tot în anii ăia am descoperit rock-ul, geometria-n spațiu, fizica și o dorință lăuntrică pentru mai mult, pur și simplu. Se vedea nevoia de a face și liceul.
Liceul - perioada cea mai urâtă a vieții. Nici nu vreau să vorbesc despre. Dar ca să rezum în câteva cuvinte - teribilism, singurătate, derutare, fără niciun scop. Am avut câțiva prieteni foarte buni, dar care nu mă cunoșteau, pentru că nu știam să vorbesc despre mine. Nu puteam! Îmi era rușine de trăirile și sentimentele mele, dar mai ales de gândurile mele. Mereu am preferat să le țin pe toate pentru mine de teamă că cineva ar putea râde.
Sunt o lașă..
M-am trezit la 17-18 ani că nu știam ce vreau de la viață, că dacă aveam să mă orientez, aveam s-o fac pe considerente economice, că astea contau cel mai mult. Mama zicea "Faci ce vrei." dar dacă ziceam "Fotografie", ea răspundea "Ce să faci cu fotografia?". Același lucru și pentru științele politice. Și avea dreptate. Adică încă are.
Urăsc societatea asta care ne-a format pe toți ca niște mici antreprenori, cu gândirea asta pragmatică, ne-a întors atenția de la ceea ce conta pentru noi. Ca să ce? Ca să avem o țară prosperă, și să avem și o viață prosperă, și ca să fii șutit de toți frustrații care vedeau o licărire în tine... Am nevoie de "o soluție pentru a omorî câinele."
Facultatea am sperat că îmi va oferi ce grădinița, școala primară, gimnazială și liceul nu au reușit să-mi ofere; adică un soi de împlinire, nici nu știu cum să-i zic. Asta probabil că nu știu ce vreau. Ideea este că mereu am avut în mine o dorință pentru un anumit ceva, sau cevauri, și mai mult, și ciuciu!
Am avut momente în care m-am simțit cât de cât bine, și atât. Și mă enervează că am început să mă mint singură că totul e bine, că va fi bine, sau că o să-mi fie bine, și tot ce fac este să mă ignor în timp ce caut să-mi îndrept atenția spre alții, altele, să mă prefac impresionată de nu știu ce film, de nu știu ce piesă de teatru când, de fapt, mă dezgustă toate!
Nu-mi place nimic, dar nimic!
Urăsc momentele în care mă-nchid singură în "salonul cu oglinzi și ecouri".
Acum am făcut un lucru absolut curajos - mi-am sunat un prieten și i-am zis cam prin ce trec. M-a făcut să râd. Dar nu un râs adevărat, un râs isteric care invariabil avea să dea într-un plâns isteric. Urăsc "situațiile în pijama roz"...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)